Sufletul este conturul unei neintelese siluete ce sta aievea ocrotit de imbratisarile unei salcii plangatoare , hranindu-si iluziile cu frumusetea imaculata a lunii. Noaptea e singura ce poate sa linisteasca razboiul nascut inauntrul nostru, singura ce poate sa ne promita ca vom vedea lumina zilei de maine.
Si stiti , silueta asta aiurita in care se concentreaza acel ceva , este esentialul. In ea zac cele mai gratioase si splendide sentimente : iubirea , fericirea, cat si uitarea,suferinta,tristetea. Ca totusi,sa fim realisti si sa revenim pe linia de plutire,in aceasta lume totul se plateste,dar trebuie sa invatam sa invingem orice lacrima c-un zambet, si sa invat sa pastram in inima noastra a sfarama din tot ceea ce a fost candva,frumos sau trist. Adevarata valoare a lucrurilor,zace in ele insasi.
Uneori mi-e pofta,mi-e pofta sa scriu...Cateodata mi-e sete,caci tanjesc sa-mi racoresc inima cu putina iubire. De ce mi-ar fi frica ? De suferinta. Ei bine, stim ca iubirea e cel mai puternic si curat sentiment ce se poate naste in sufletul unei creaturi umane. Si totusi ne intrebam : cum poate aceasta fiara imblanzita sa iubeasca? Poate,caci iubirea nu tine cont de nimic. Pe drumurile anevoioase ale vietii,fara oameni,fara nume, doua suflete vor veghea etern crezand ca-n imbratisarea inimilor lor zace puterea de a ierta,de a uita, de a trai fara retineri. Si oare asta sa fie realitatea? Si daca n-ar fi decat o pacaleala a profundelor sentimente? Ce sa mai asteptam ? Tanjim sa privim prin ochii celui ce ne promite in taina ca ne va ocroti sub sarutarile lui...
Desi as vrea sa evadez cateodata din jungla aceasta pe care invevitabil si resemnabil o numim -viata- dar totusi nu ma incumet a ma opri din drumul conturat cu esente . As vrea sa fug, dar totusi urmez pentru un suflet condamnat la chinuri susurul unei cascade ce-mi sopteste si-mi jura ca voi putea sa ma inec in valurile ei reci tristetea si lacrimile amare care vor cuteza a-mi pata obrazul de dispret. Ma raneste cumplit gandul ca orice se naste moare, ca nimeni nu traieste vesnic si ca dincolo de drumul pavat cu pietre nu zace elixirul vietii, ci doar un colt umbrit de coroana unui arbore sub care-mi voi putea potoli nelinistea sufleteasca.
Si oare-as gresi dac-as spune ca uneori imi doresc ca vreau sa pier? Oare-as mintii dac-as zice ca adesea ma simt prizoniera in propria mea lume,in propriul meu corp si-as vrea sa evadez insa simt ca ma opreste nemernica teama? Si defapt, de ce mi-e teama? Ce-as mai putea pierde cand viata mi-a luat tot ce iubeam mai mult : pe mine insumi ? Dac-as vrea sa ratacesc pe poteci umbrite de bezna serii , oare si-ar intoarce cineva privirea spre mine sa ma-ntrebe unde ma-ndrept ? Si dac-ar fi asa , i-as spune : as vrea sa stiu unde ma-ndreapta pasii pe mine.
Intuneric. Bezna. Frig. Nesiguranta. Sufletul meu m-a parasit demult parca,a evadat din mine si-acum rataceste singur cautandu-mi amintirea . Insa cand sufletul meu imi va gasi urma , se va ineca in sicriul nevazut in care zace desprins de cotidian. Se va risipi aroma mortii, dar acea esenta din mine va bantui inca pamantul.
