Ce  lăsăm în urmă?
Se scurg clipe. Si odata cu ele,se scurg lacrimi si zambete, se pierd vise si sperante, se spulbera idealuri si dorinte. Timpul nu ne intreaba niciodata daca suntem pregatiti sau nu pentru o nenorocire,si nici nu ne zambeste inainte sa ne ofere un moment de respiro . Timpul nu iarta pe nimeni. Ne rapeste tot ce avem mai frumos, si uneori ,cuprinsi de haosul in care traim, suntem tentati sa credem ca tot timpul este cel care face mai usoara suferinta,tristetea, pentru ca el  fura tot,nu? Fericire,zambete,lacrimi si chiar dezamagiri.  Suntem tentati sa credem ca timpul va ascunde uratele amintiri despre dezamagiri in dragoste, despre durerile unei boli ce ne-a facut sa cadem ostatici in mainile destinului, despre greutatile unei zile in care ne-am dorit cu tot sufletul sa fim apreciati,si nu am fost, sau despre orice alt lucru mai important,sau mai banal,care ne-a creat o stare de disconfort atat psihica,cat si fizica uneori. Dar timpul nu o face. Timpul nu face nimic la urma urmei,in afara de faptul ca trece pe langa noi fara sa il observam. Nici macar nu ne spune "Buna!" , nu spune "Adio!" , si uneori avem impresia ca i-am simtit prezenta doar dupa ce suferim o pierdere, o dezamagire,un esec si ne condamnam ca nu am stiut sa apreciem,sa iubim, ca nu am avut curajul sa facem ceea ce ne doream cand am avut oportunitatea. Si astfel, lasam in urma regrete. Da,regrete! Uneori insotite de zambete, lacrimi, si in fine, oameni...Lasam REGRETE care evidentiaza faptul ca am avut oameni pe care nu i-am pretuit destul,oameni pe care crezand ca nu-i meritam ii abandonam,inselandu-ne ca "nu suntem suficienti de buni". Timpul , un sfasietor de vise, nu face decat sa ne mai "injunghie" uneori cu cate o amintire.Doare,nu? Stiu. Dar durerea asta, daca stim cum s-o tratam,ne poate face mai puternici. E putin ciudat,asa-i? Dar durerea te  face uneori sa vezi realitate,daca nu te lasi prea mult captat de dramatism. In fine,si drama face parte din viata, pana la urma urmei, nu suntem decat niste actori,si jucam intr-o telenovela.  Viata ne cuprinde brusc cu momente de fericire,de implinire,de iubire,momente cand ne simtim apreciati,ne simtit asa cum obisnuim sa zicem "in al 9-lea cer!" . Dar timpul intervine si aici,caci aceste momente sunt,sau cel putin par a fi atat de scurte. Si suntem rapusi imediat de clipe de lacrimi si razboi. Ironia : in timp ce fericirea dureaza o clipa, suferinta pare ca ne macina secole ! Si abia atunci, cand intampinam un alt moment de bucurie, il tratam ca pe ceva atat de gingas,fragil,ca pe ceva pur,si suntem tentati sa credem ca poate nu-l meritam,si destinul doar se joaca cu noi, pentru a face suferinta si mai coplesitoare. Doar cei care sunt suficienti de puternici sa accepte fiecare lovitura a vietii ca pe o lectie , si nu ca pe o pedeapsa, vor fi capabili sa continue cu capul sus drumul pe care au pornit. Desi viata ne da lovituri grele,trebuie sa invatam sa le infruntam cu demnitate, fara sa ne intrebam "de ce noi?" pentru ca aceasta ar fi doar una dintre multele intrebari puerile pe care obisnuim sa ni le punem in momentele de disperare. Desi timpul trece , trebuie sa ne mobilizam in fata lui, caci chiar si atunci cand el ne fura uneori tot ce consideram a avea mai de pret,  nu ne va putea fura ceea ce ne apartine cu adevarat: inima. Trebuie sa invat sa traim fiecare clipa cu daruire, sa pretuim fiecare secunda in care am zambit, si cand e momentul sa suferim, sa stim sa facem loc unor lacrimi care sa ne spele obrajii.. Nimic nu dureaza o vesnicie,dar totusi, ce inseamna o vesnicie cand o traiesti langa cei pe care ii iubesti ?:)

Doar daca..

Viata incepe cand iubesti si se termina cand regreti c-ai iubit. Dar niciodata n-as lua inapoi dragostea pe care am invatat sa ti-o daruiesc. Nici ploaia n-ar putea sterge cu stropii ei imensi amintirea ta din sufletul meu. Si nici macar iarna nu va ingheta vreodata ceea ce credeam ca simt pentru tine. N-am sa regret momentul sfarsitului,caci el m-a invatat sa pretuiesc inceputul. N-am sa urasc lacrimile care parca-mi sfasie sufletul, caci ele ma-nvata cum sa-mi hranesc amintirile. Sa nu crezi c-am sa rad cand iti voi privi poza,dar voi lasa un zambet melancolic sa ma cuprinda. Vocea ta imi va incalzi auzul atunci cand cerul se va crapa din cauza fulgerului suferind pentru noi. Mi-e frica doar pentru inima mea,caci refuza sa ma asculte de fiecare data cand incerc sa-i vorbesc. E naiva si nu stie..nu stie ca iubirea doare,si ca nu te lasa sa respiri. Ca te sufoca. Te cuprinde in bratele ei pana cand uiti de tine si iti rapeste fiecare speranta realista,caci ei doar iluziile ii tin de foame.Si te trezesti singur in pustietatea dorului,grijilor,fricii..Vantul te sperie,soarele te arde,norii te ingroapa. Doar amintirile te mai tin in viata,lasandu-ti inima sa bata. Si stii, totusi simt ca inca nu te-am pierdut. Esti inca aici desi nu te vad , te simt aici desi nu esti , ne vom mai iubii...chiar daca ne e greu sa acceptam distanta.  Dar vietile noastre nu se termina aici,caci n-am sa regret dragostea ce ti-o port.

Tarziu pentru mine

Tarziu. Uneori e prea tarziu pentru vise,pentru sperante,pentru zambete inocente.. Zilele trecute mi-am amintit de surasul meu dulce care obisnuia sa-mi impodobeasca chipul. Era o fericire neinteleasa si stupida cea care imi bantuia fiinta, insa o fericire pe care gandurile mele au pastrat-o ca pe o amintire sacra a copilariei.Daca ma privesc  acum in oglinda.. hm. Nu stiu ce vad. O privire incarcata de regrete,doi ochi inundati de prezenta stranie a nesigurantei , un trup cazut in prada tentatiilor. Sunt tot eu,doar ca timpul m-a furat din imprejurimi. Lacrimile reci ale destinului au sters aroma prospetimii ce-mi nuanta chipul . Timpul.. Cel mai crunt dusman al fericirii ,si totusi, cine sunt eu sa ma opun trecerii lui inevitabile? As putea oare sa ma agat de aripa lui spre a-l ademeni intr-o odihna vesnica in palmele cerului ? As putea eu oare sa fiu o picatura din roua de dimineata care sa pateze haina zilei ,condamnandu-l la suferinta ? Oh...Cineva ar trebui sa-mi deschida ochii in fata realitatii. 
Sufletul meu cunoaste patru realitati ,si doar in ele gasesc vaslele potrivite pentru dansul, spre atingirea tarmului. E tarziu inca,si e atat de intuneric in pamantul in care zac radacinile mele. Sunt ca un arbore cu patru ramuri. Unele mi le ratacesc printre norii de pe cerurile schimbatoare, hranindu-mi setea cu aroma ploii. Si las fiecare strop sa mi se prelinga pe trupul vested,pe frunzele imbratisate de vantul pribeag. Altele mi le-am infipt demult intr-un sol putred si amar , strabatut de suvoaie crancene de sentimente. Nu ma pot desparti totusi de tristetea in care m-am obisnuit sa traiesc. Mi-ar fi dor de ea, caci am invatat s-o accept ca pe-o realitate de cand zambetul a incetat sa-si mai lase mugurii pe fata.
Nu s-a facut lumina inca in universul meu desi cerul a citit demult scrisoarea mea. L-am rugat sa-mi trimita una din razele soarelui sau poate o scanteie din focul iubirii. Mi-as cere sufletul si surasul inapoi,insa n-am cui le cere. Totul in jur e doar tacere si o adiere usoara imi saruta umbra. Am invatat sa nu-mi mai fie frica de singuratate. Viata trece iar clipele se despletesc. Si timpul e singur, insa fiecare moment se cerne alaturea pe aripile lui. Pasii mei s-au ratacit pe drumuri fara sens, si acum nu mai inteleg iluzia ce-am fost. Astept inca sa-mi mai aud glasul inghetat . Astept inca sa ma trezeasca cineva din somnul acesta adanc,adanc,adanc ...
Tarziu. E tarziu si totusi e prea devreme sa spun ca maine voi deveni o amintire a unui suflet gol.

Ratacind pe aripile vantului

Sa privim in jur : pretutindeni ratacesc alene suflete reci si sumbre bantuind pe carari necunoscute. Pe bolta cereasca se ineaca inevitabil sentimente neintelese care cersesc iertarea sublima. In intunericul profund pier sperante dulci. Unde-i fericirea? S-a risipit si ea printre aripile vantului? 
Sufletul este conturul unei neintelese siluete ce sta aievea ocrotit de imbratisarile unei salcii plangatoare , hranindu-si iluziile cu frumusetea imaculata a lunii. Noaptea e singura ce poate sa linisteasca razboiul nascut inauntrul nostru, singura ce poate sa ne promita ca vom vedea lumina zilei de maine. 
Si stiti , silueta asta aiurita in care se concentreaza acel ceva , este esentialul. In ea zac cele mai gratioase si splendide sentimente : iubirea , fericirea, cat si uitarea,suferinta,tristetea. Ca totusi,sa fim realisti si sa revenim pe linia de plutire,in aceasta lume totul se plateste,dar trebuie sa invatam sa invingem orice lacrima c-un zambet, si sa invat sa pastram in inima noastra a sfarama din tot ceea ce a fost candva,frumos sau trist. Adevarata valoare a lucrurilor,zace in ele insasi. 
Uneori mi-e pofta,mi-e pofta sa scriu...Cateodata mi-e sete,caci tanjesc sa-mi racoresc inima cu putina iubire. De ce mi-ar fi frica ? De suferinta. Ei bine, stim ca iubirea e cel mai puternic si curat sentiment ce se poate naste in sufletul unei creaturi umane. Si totusi ne intrebam : cum poate aceasta fiara imblanzita sa iubeasca? Poate,caci iubirea nu tine cont de nimic. Pe drumurile anevoioase ale vietii,fara oameni,fara nume, doua suflete vor veghea etern crezand ca-n imbratisarea inimilor lor zace puterea de a ierta,de a uita, de a trai fara retineri. Si oare asta sa fie realitatea? Si daca n-ar fi decat o pacaleala a profundelor sentimente? Ce sa mai asteptam ? Tanjim sa privim prin ochii celui ce ne promite in taina ca ne va ocroti sub sarutarile lui...
Desi as vrea sa evadez cateodata din jungla aceasta pe care invevitabil si resemnabil o numim -viata- dar totusi nu ma incumet a ma opri din drumul conturat cu esente . As vrea sa fug, dar totusi urmez pentru un suflet condamnat la chinuri susurul unei cascade ce-mi sopteste si-mi jura ca voi putea sa ma inec in valurile ei reci tristetea si lacrimile amare care vor cuteza a-mi pata obrazul de dispret. Ma raneste cumplit gandul ca orice se naste moare, ca nimeni nu traieste vesnic si ca dincolo de drumul pavat cu pietre nu zace elixirul vietii, ci doar un colt umbrit de coroana unui arbore sub care-mi voi putea potoli nelinistea sufleteasca. 
Si oare-as gresi dac-as spune ca uneori imi doresc ca vreau sa pier? Oare-as mintii dac-as zice ca adesea ma simt prizoniera in propria mea lume,in propriul meu corp si-as vrea sa evadez insa simt ca ma opreste nemernica teama? Si defapt, de ce mi-e teama? Ce-as mai putea pierde cand viata mi-a luat tot ce iubeam mai mult : pe mine insumi ? Dac-as vrea sa ratacesc pe poteci umbrite de bezna serii , oare si-ar intoarce cineva privirea spre mine sa ma-ntrebe unde ma-ndrept ? Si dac-ar fi asa , i-as spune : as vrea sa stiu unde ma-ndreapta pasii pe mine. 
Intuneric. Bezna. Frig. Nesiguranta. Sufletul meu m-a parasit demult parca,a evadat din mine si-acum rataceste singur cautandu-mi amintirea . Insa cand sufletul meu imi va gasi urma , se va ineca in sicriul nevazut in care zace desprins de cotidian. Se va risipi aroma mortii, dar acea esenta din mine va bantui inca pamantul. 

This nothing’s more than matter

Ne trezim adesea inchisi intre patru pereti intr-o lume pe care nici noi nu am cunoscut-o inca destul. Traiesti un vis. Se scurg clipele iar anii par ca alearga in jurul tau,iar tu nu contenesti sa te agati de aripa lor. Supravietuiesti in propriul tau univers precum intr-o inchisoare de sentimente in care se ratacesc emotii sumbre,necunoscute. Nu reusesti sa deslusesti limbajul strain al sufletului tau ce-ti murmura suferinta inimii tale. Te sprijini de-o speranta intre realitate si vis. Aripa ce te-a lasat singur pe pamant pare ca a uitat sa se inalte,sa te readuca inapoi in lumea ta. Crezi ca ai totul,absolut totul si ca nimeni nu-ti va putea rapii ceea ce iubesti cel mai mult poate : increderea. Insa pierzi in clipe reci ceea ce ti se pare ca ai castigat, dragostea. Eviti sa continui drumul, caci ti se pare ca poteca spre final e mult prea intunecata . Ti-e frica si te arunci in bratele singuratatii pregatit ca nelinistea sa-ti acopere sufletul cu lacrimi.

Ratacesti cu gandul si te lasi purtat de glasul eternitatii ce te conduce alene spre final. Te sperie faptul ca-i prea devreme sa te stingi in ecouri iar pasii tai sa fie acoperiti de amintirea ta. Te spulberi precum un vis neinplinit ce pare uitat,pierdut in vraja noptii care-ti imbiba sufletul cu aroma pustiului. Traiesti un cosmar in propria ta viata . Ai vrut sa ai totul si ai pierdut mai mult decat aveai,caci te-ai pierdut pe tine in invalmaseala de sentimente ce te doboara. si nu-i nimeni sa te asculte, sa faca durerea sa numai doara. Si de-ar fi,chiar i-ar pasa? Caci poate esti un nimeni printre atatia la fel ca tine,dar care si-au gasit rostul in lume. Doar tu mai ratacesti singur pe-acelasi drum,asteptand aceleasi comori de vise. Ai rapit iubirea o clipa din palma unui suflet ce ti s-a deschis,dar cerul n-a vrut,caci norii te-au vazut,iar picaturile reci de ploaie au stins focul puternic al dragostei ce ravnea in tine. Departe,mult prea departe de ceea ce ai vrut,de cum ai sperat sa fie. Vise devenite amintiri, zambete transforamate-n lacrimi. Absenta ta ascundea mea, acum tacerea ta promite lacrimi. Incerci sa crezi,dar e mult prea mare suferinta ce te incolteste. Te pierzi intr-un pumn de pastile ce te adorm si te arunca in departarea intunecata ,luandu-si zborul vazandu-te ca te-ai pierdut in umbra ei. Tarziu,mult prea tarziu pentru regrete ,mult prea tarziu pentru lacrimi. Dar le ai si le simti cum iti ranesc inima.Profund. Sentimente reci,goale,persoane necunoscute . Nimeni sa-ti sopteasca un te iubesc, caci glasul lumii piere in uitare, vocea lumii doare,raneste si te marcheaza vesnic. Uiti? Uitare? Cum sa uiti cand iubirea te-a parasit fara macar sa-ti spuna cand se va intoarce? O astepti si-acum, ratacind cu gandul printre amintiri. Era frumos. Sclipirea ce era in ochii tai jura fericire,promitea iubire,si nu erai singur ratacind prin noapte..Inchide ochii. Visul se termina aici.Inghenunchiind in fata realitatii,ineaca-ti visele-ntr-un pumn de lacrimi.

Intre nori si pamant

Sentimente profunde se tes pe o raza de soare si se risipesc in acordurile jalnice ale vantului.Orizontul e strapuns de o scanteie pictata cu clipa,insa ce se ascunde dincolo de infinitatea azurie? Sufletul meu e precum un calator necunoscut pe tarmurile vietii , iubirea este cea care imi conduce fiinta spre cunoasterea gandului meu. Aripi imi inalta sclipirea chipului spre cerul albastru,conturat parca cu lacrimile ingerilor.Departarea risipeste printre valurile marii mireasma imbatatoare a petalelor zugravite cu sarutarile colorate ale timpului.Necunoscutul e martorul framantarilor mele,nisipul ud de pe tarmul marii e asternutul ce-mi adoarme trupul ostatic in bratele pamantului.
Intre mine si Dumnezeu,pe tabla neagra,ingerii au scris cu note inalte povestea vietii mele.Intre mine si Dumnezeu se deschide aievea un drum,visul. M-as rataci in noapte si as hoinari printre stele,as strabate puzderii de nori si as pasi necontenit valurile pe  imaginare ale intunericului.Insa pot visa si sub mangaierile tacute ale soarelui,reusesc sa ma scald intr-o ploaie de raze,sa ma inec intr-o furtuna de zambete si sa ma las purtata de chemari. Cerul imi contureaza un drum catre nori,vantul imi prelinge aripi .
Azuriul se nuanteaza cu picaturi de tristete,glasul departarii alunga cu pasi grabiti bulgarele de foc,il goneste catre sumbrul necunoscut.Inima pamantului se incarca cu suferinta soarelui,picteaza cu contururi obscure amintirea chipului sau. Se intristeaza norii,ofteaza izgonin o strigare spre ingeri ,purtata pe aripile vantului.Mesagerul cerului invaluie intr-un fior nedumerit trupurile asemenea unor fantasme ale ingerilor insetati de puritatea sufletelor noastre.
Norii infatiseaza valsul lacrimilor ce se ratacesc pe orizontul imbratisat de cantecul neinteles al sufletului pierdut in infinitatea pustie. O ultima raza cuprinde bezna care ascunde privirea invaluita de scantei a cerului.Ingerii plang,cuprind pamantul intr-o melodie acordata melancolic.Bolta risipeste printre lacrimi o scanteie zugravita cu nuantele uitate-sterse parca parca ale clipelor. 
Jocul sentimentelor se incheie usor precum un tango inevitabil dintre timp si ploaie ce se stinge rapuns de un strop de amor.Ultimele picaturi se scurt pe aripile adormite ale pomilor incarcati de mireasma florilor albe asemenea unor scantei de margaritare risipite pe bratele mele.Parca ma ascund in arborele uitat in departarea imbratisata de trecerea necontenita a clipelor . Si sunt unicul suflet ce simte ploaia de acuarela care se iveste dupa ninsoare de lacrimi .Sunt cel dintai trup care se rataceste in scanteile de culoare care strapung cerul,singurul copac din infinitatea de inimi inchise in trunchiuri putrede de lemn care-si picteaza chipul cu sclipirea orizontului ,curcubeul.
Voi ramane vesnic indragostita de o ploaie de sentimente,de chemarea norilor.E-un curcubeu deasupra lumii sufletului meu.Sunt oameni care vad culoarea albastra intr-un curcubeu,dar ochii inimii mele zaresc curcubeul in culoarea albastra. Ma ingrop in cer. Imi voi linisti sufletul in abisul seninului. Primul curcubeu va fi zambetul meu catre pamant. Dintre nori si pamant,aleg podul de curcubeu ce ii uneste!

“Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.”

 Nimeni nu ma obliga sa fiu ca restul,pentru ca atunci nu as mai fii unica.Nu vreau sa ma compar cu nimeni. Pentru ca nimeni nu seamana cu mine,doarece toti suntem prea unici ca sa ne asemanam.Am vise (cele mai frumoase sunt cele care nu se voi implinii..),am teluri (sa ajung ceea ce altii nu au putut sa ajunga pentru ca au intrat in anturajul gresit) , am ganduri , am amintiri,am tot ce si-ar putea dori un copil de varsta mea:) Am sperante mari! As vrea ca tot ce-i in jurul meu sa se schimbe,dar mai bine LASA timpul sa treaca sa le schimbe el pe toate fara sa intervin eu. As vrea sa ajunga lumea sa ma cunoasa si sa ma aprecieze pentru ceea ce sunt cu adevarat, nu pentru ceea ce cred ei ca sunt sau ceea ce par ca sunt. Vreau aripi sa zbor departe de toate problemele ce ma inconjoara,dar mai bine raman cu picioarele pe pamant si am sa le infrunt pe toate! Daca acum fug de ele ,ele nu vor fugi de mine,ci vor fugi dupa mine la nesfarsit. Doresc sa ajung sa fiu cineva,sa nu depind de nimeni.Vreau un viitor pentru mine,un viitor luminos. As cere prea mult acum daca as spune ca nu as vrea sa intalnesc oameni care sa-mi devina dusmani? :( As cere imposibilul. Vreau doar o singura persoana adevarata langa mine.Prin adevarata doresc sa spun ca as vrea sa intalnesc persoana care sa ma inteleaga,sa fie mereu langa mine,sa ma ajute,sa ma sprijine,sa lupte impreuna cu mine dar bineinteles la randul meu sa fiu acolo,mereu pentru ea. Consider ca viata e un sir lung de esecuri ce trebuie evitate sau reparate.Un drum lung catre ceruri ,un drum pe care toti il parcurgem si-l terminam mai devreme sa mai tarziu. Nu mi-e frica de moarte pentru ca nici mortii nu-i este frica sa vina sa ma conduca sprea poarta din cer. Nu ma gandesc nici un minut la final pentru ca viata e prea scurta sa-mi umplu capul cu prostii. Sunt prea mica si nu realizez ca defapt tot ce fac acum va avea un efect enorm asupra faptelor savarsite de mine in viitorul apropiat sau cel mai departat. Nu exista om fara suflet sau fara sentimente. Toti simtim cand ne doare ! Si am face orice sa gasim medicamentul care poate oprii acea durere. Nu regret nimic din ce-am facut. Cand am stricat,am reparat si am mers mai departe.Nu am lasat nimic sa rugineasca. Cand am triumfat ,m-am bucurat dar nu m-am laudat. Mereu am fost aproape de cei din jurul meu,indiferent daca au avut necazuri sau realizari in viata. Vreau sa invat sa iubesc si sa daruiesc oamenilor doar atat cat merita. Sa invat sa nu dau totul pe nimic ! Nu m-am gandit nici un moment ca trebuie sa ma schimb,dar pentru a ma schimba am nevoie de timp,de liniste,am nevoie de iubire si de teama. Sa-mi fie frica ca voi pierde tot ce am ajuns sa strang pana acum daca nu ma voi schimba,si poate pe urma voi avea o noua atitudine,voi fi o noua Eu. Cu alte teluri,sentimente,ganduri,pareri,propuneri. Sunt EU pentru ca asa a vrut Dumnezeu,iar VOI sunteti asa de diferiti de mine..